Demografie

Lenea era de ajuns. Dar de când la asta s-a adăugat şi traficul greţos din Bucureşti, ritualul meu zilnic e un dezmăţ şi o debandadă. Să merg până la Grozăveşti la opt dimineaţa nu-mi e caracteristic şi totuşi exact asta am făcut azi, încercând (în zadar) să ajung la un test restant de săptămâna trecută. Eram cât pe aci să reuşesc când, pentru a evita plictiseala din 105, m-am amorezat temporar şi voit de tipa din dreapta cu cosiţe aurii şi, din câte puteam să-mi dau seama, o timiditate înduioşătoare (disclaimer: fotografia e cu titlu de prezentare şi, în afară de o coincidenţă cu caracter capilar, fata din imagine nu are nimic de-a face cu povestea asta, ci cu alta mai puţin interesantă). Eram la limită cu timpul; când am ajuns în staţia de la Orhideea ştiam că la două sute de metri depărtare, în amfiteatrul călduros, zgomotul s-a oprit şi a început dictarea întrebărilor. Am bătut nervos din picior, dar am rămas pe loc şi m-am uitat la uşile care se închideau peste călătoria mea inutilă de dimineaţă. Mai rămânea un singur lucru de făcut pentru a salva ziua. Mi-am întors capul spre dreapta şi am zâmbit ştiind mai multe.

Am aşteptat să coboare la următoarea, am ieşit şi mi-am aprins tacticos o ţigară. Trecând prin faţa mea părea o fată aşa de cuminte încât fumatul trebuie să i se pară respingător. Am prins-o din urmă şi i-am făcut semn să-şi scoată căştile din urechi. Nu-mi reuşeam să-mi dau seama de ce nu mă intimidează frumuseţea ei rece, suedeză care contrasta cu căciula mea stupidă cu ciucuraşi şi fularul imens de la gât. Dar în fine, râzând: eu oricum mi-am ratat seminarul, vrei să bem o cafea? Din ce şopteşte nedesluşit tind să înţeleg că ar vrea dar trebuie să se ducă la muncă. Asta e, atunci am ratat oportunitatea asta. În timp ce îmi explica că munca ei constă în supravegherea temelor unui copil, un vagabond lipsit de înţelegerea situaţiei ne întrerupe pentru o ţigară. A ezitat între a pleca şi a mă aştepta, dar spre justificarea entuziasmului meu am sfârşit conducând-o la “meditaţii”. Oamenii sunt mai indiferenţi în Bucureşti îmi spune. Păi ştii cum e, indiferenţa e direct proporţională cu valorile demografice.

Eram conştient de la bun început că din chestii de genul ăsta nu poate ieşi niciodată ceva ok. Cu toate astea, câteodată prefer să risc un fiasco decât să rămân cu vinovăţia laşităţii şi frustrarea de a nu şti ce pierd. Ca să nu mai menţionez apăsarea unui drum dus-întors de o oră în care să nu se întâmple absolut nimic.

~ de Ciprian Jurma pe decembrie 12, 2007.