Convorbiri cu Octavian Paler

Mi-am petrecut ultimele nopţi cu lectura acestei mărturii scrisă, din anul 2005 până cu câteva zile înainte de moartea lui Octavian Paler în 2007, la iniţiativa criticului Daniel Cristea-Enache care, după cum spune Dan C. Mihăilescu, “a perceput bine şi generos năvalnicul impuls confesiv care l-a dominat irepresibil dintotdeauna pe Octavian Paler, dar cu o acuitate aproape dureroasă, aş zice, în ultimii ani”. Astfel, confesiunile, mai degrabă decât convorbirile, scriitorului şi-au lăsat asupra mea o puternică amprentă; m-au emoţionat, fascinat şi intimidat totodată.

Am fost emoţionat în principal de fermitatea cu care Octavian Paler s-a luptat toată viaţa, încă din copilăria de ţăran sărac trimis să studieze la liceul Spiru Haret pe bursă şi umilit de burghezul “unchi George”, directorul liceului, care nu concepea să împartă masa cu nepotul său şi care, sub aparenţa mărinimiei, îi trimitea tatălui scriitorului chitanţe pentru fiecare leu, ca într-un final să-l exmatriculeze din liceu datorită corectitudinii sale (încă de adolescent, Paler nu “a turnat”). Pe urmă emoţionat de nebunia cu care a absolvit trei facultăţi ale universităţii concomitent, mergând până în centru pe jos, din Ferentariul unde statea cu chirie într-o casă fără lumină şi căldură, deoarece nu avea bani de bilet pentru tramvaiul opt. În fine, emoţionat de bucuria cu care se ducea să vadă filme americane din banii strânşi cărând lăzi în Gara de Est — bucurie care, la maturitate, avea să facă loc dispreţului faţă de aceleaşi producţii cinematografice, mărturiseşte Octavian Paler, zăpăcit de descoperirea atât de târzie a filmelor ruseşti pe care, în vremea aceea, le evita “din instinct”.

Ce m-a fascinat e stilul admirabil de savuros, dar în acelaşi timp sănătos, al lui Octavian Paler. Uşurinţa cu care compune fraze memorabile sau autoironii cuceritoare, relaxarea şi francheţea care străbat fiecare rând, bunul simţ echidistant şi rectitudinea morală cu care numai un anumit tip de bătrân intelectual, autentic şi aristocratic — pentru că, în ciuda celor mai modeste origini, aristocraţia minţii se simte ca acasă în persoana lui Octavian Paler — poate fi înzestrat, mi-au amintit de farmecul altor doi bătrâni, Borges şi Sabato, surprinşi în dialog tot de un tânăr jurnalist. Astfel, m-am consolat cu gândul că numai în câteva limbi de origine latină se poate exprima cineva atât de suculent, imaginându-mi frusteţea unei confesiuni în limba engleză de pildă, venită din partea unui literat rigid şi plin de autoimportanţă cum se găsesc pe acele meleaguri. Probabil că nici apropierea pe care a simţit-o întotdeauna Octavian Paler faţă de Don Quijote nu e una întâmplătoare — Borges şi Sabato îl discută şi ei pe larg, cum nu mai puţin bântuite de iluzia acestui personaj sunt şi bătrâneţile lui Jose Ortega y Gasset bunăoară.

Am spus că pus faţă-n faţă cu scriitura lui Octavian Paler am fost intimidat, deoarece am simţit cu acuitate propria micime şi frăgezime intelectuală. Ca şi cum pretenţiile mele de maturitate, care până acum păreau legitime, au devenit dintr-o dată o farsă, o ipocrizie îngâmfată a tinereţii care clocoteşte în mine; pe neaşteptate, dramele mele au luat o înfăţişare de caraghioslâc în comparaţie cu gravitatea abandonului angoasant în faţa morţii. Probabil că numai acest conflict ultim te poate înzestra cu caracter, ştiind că morţii nu-i mai poţi ascunde nimic. Deşi, sigur, asta nu se întâmplă pentru toată lumea — e de ajuns să priveşc în jur pentru a vedea, nu rar, bătrâni ruşinoşi, plini de invidie şi de lăcomie, slinoşi şi coruptibili. Ceea ce Octavian Paler avea prin naştere — cinste, dârzenie — sunt trăsături ce tind să dispară complet, până când cuvintele ce le desemnau odată vor deveni arhaisme goale de conţinut pentru urechile noilor şi noilor generaţii.

Cum o să reuşească, mă întreb, scriitorii tineri din România să le facă cinste predecesorilor lor? Îmi aduc acum aminte de o emisiune radio la care am participat şi la care s-a discutat, printre altele, şi despre literatura tânără din ţară. În acel moment Gramo m-a criticat amical pe chat, nu neapărat nejustificat, pentru nerăbdarea şi indiferenţa cu care dădeam la o parte aceşti scriitori. Deşi răspunsul meu vine aşa de târziu, mă simt obligat să-mi reîntăresc poziţia: nu pot să iau în serios postmodernismul dezlânat şi incoerent, preocupat exclusiv de cea mai joasă speţă de sexualitate literară, care e perpetuat de aşa-zisa nouă generaţie de scriitori, cum nu pot să iau în serios nici accesele lor de infatuare intelectuală. Genul acesta de literatură a constituit la un moment dat un experiment interesant, dar a fost abandonat rapid, ca infantilismul oricărei revoluţii — numai aici din păcate continuă să fie practicat ca mainstream, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, înapoierea noastră culturală. Tot ce poate fi lăudabil în asta e că distanţa noastră faţă de occident s-a redus la jumătate de secol. Sigur, or mai fi existând şi excepţii, dar eu n-am dat încă de ele şi nici n-am răbdare să fac efortul de a le descoperi.

~ de Ciprian Jurma pe noiembrie 9, 2007.