Atât de aproape

Ultimele două săptămâni le-am petrecut mai mult la N. decât acasă. La o sută de metri vest de o fostă iubită şi la o sută est de alta, prins între femeia care mi-a zbuciumat adolescenţa şi cea care mi-a reliefat tinereţea aşa cum mă simt prins între doi mine, ca în peirata lui Parmenide. N. mă întreabă ce înseamnă amidst — înseamnă să fii în mijlocul a şi totuşi nicăieri. Nu e de mirare că până şi aleea asta se cheamă Drumeţului.

Aşa că am dormit. Într-un pat suprapus şi supraînfofolit, cu cel mai tare motan pe care l-am întâlnit vreodată. Timur se uită la mine cu ochii lui mari de norvegian de pădure şi se întinde ca să-l mângâi pe burtă. N-am mai văzut altă pisică care să dea din coadă când se bucură.

Dimineaţa bem cafea, cu hanoracele pe noi şi gluga trasă pe cap, citind ba câte un text de metafizică, ba câte o pagină din Sexus sau din Nemurirea lui Kundera. Mă simt ca într-o clinică de dezintoxicare improvizată unde se face cură psihoterapeutică prin cultură. Îmi amintesc cu câtă lăcomie citeam într-o vreme, dar mi-e imposibil de greu să recreez starea aia de graţie, am uitat cum se ajunge acolo şi chiar dacă pare la o lungime de braţ, mi-e totuşi interzisă, nu găsesc energia necesară pentru a mă întinde după ea.

Înlocuiesc madelinele proustiene cu turta dulce şi ies pe balcon să mă uit la străzile pe care mă plimbam când chiuleam de la liceu. Şi mă plimbam mult, chiuleam mult. Pentru un moment mi se pare că mă văd la 16 ani, înalt, slab, cu părul scurt şi dezordonat şi cu o fată roşie şi pufoasă mergând lângă mine. Suntem grăbiţi, deşi nu ne îndreptăm nicăieri, şi ne întoarcem unul către celălalt, mergem cu spatele, pierduţi într-un spaţiu privat, indiferenţi la lumea din jurul nostru ca şi cum am fi singurii oameni vii. Aveam tot timpul din lume sau nu aveam deloc timp. Dilatarea unor momente pare să nu se fi oprit niciodată.

În casă e debandadă — la fel şi în noi; haine, cărţi şi pahare sunt aruncate peste tot, dar deschid un album de arhitectură, Lofts, şi mă arunc cu încredere în alte spaţii. Seara ne uităm la seriale până la apatie — 24 şi Oz, cura prin entertainment. Aş putea şi eu să fiu agent, aş putea şi eu să fiu puşcariaş… Dar deocamdată nu sunt nimic, sau sunt: un nimic în devenire, condamnat la libertate, obligat să îmi definesc natura.

Adormim din nou, spre răsărit, filmele prelungindu-se în cinematograful meu mental. Altădată aş fi dat un telefon, un mesaj, aş fi apărut la o uşă pe neaşteptate, dar de data asta, nu ştiu de ce, nu mai reuşesc să recad în vechile obiceiurile impulsive cu voluptatea de altădată. Trecutul deja nu mai înseamnă nimic; prezentul încă nu a venit.

~ prin Ciprian Jurma pe septembrie 13, 2007.