Despre aniversări

Am zis de multe ori despre mine că sunt the ultimate kid in a candy store – şi, cel puţin, aşa mă simt. Poate unii nu sesizează asta, poate sunt flegmatic, placid sau timid uneori, dar tot ca un copil înconjurat de bomboane mă simt. Iar dilema profundă a vieţii mele e cum să aleg dintr-atâtea sortimente. Oricum, ce vreau să zic e că-mi plac cadourile. Trebuie să fii ori prost, ori ipocrit ca să nu-ţi placă cadourile. Pentru că partea bună la cadouri e că sunt bomboane între care nu trebuie să alegi, sunt toate ale tale.

Iar azi e ziua mea. Dacă există o singură zi pe an în care să poţi afla cu certitudine câtă lume ţine la tine, atunci aceea e aniversarea zilei tale de naştere. De Crăciun (sau alte sărbători) toţi se simt dintr-o dată mai singuri şi sunt capabili de o generozitate care nu i-ar caracteriza în alte perioade ale anului. De Anul Nou toată lumea vrea să se distreze şi, în măsura în care îi poţi ajuta să îndeplinească asta, eşti binevenit. Însă ziua ta e numai a ta. Nu face nimănui nici o plăcere că e ziua ta. Pentru ei nu e o zi deosebită, nu îşi propun să fie mai buni, nu-şi fac planuri de viitor. Singurul care se simte special de ziua ta eşti tu. Ceilalţi pot să-şi amintească de ea, să se frământe că nu ştiu ce să-ţi aducă, să te ajute să organizezi o petrecere, dar atât. Pentru ei nu e decât ori o corvoadă, ori o oportunitate de a bea într-o sâmbătă seară şi de a se mai combina cu cineva.

O să primeşti, evident, multe urări. La fel de superficiale ca poeziile alea de Crăciun care circulă în mesageria fiecărui român. Nu dispreţuiesc urările, sunt ok. Dar diferenţa dintre o urare şi un gest veritabil e ca diferenţa dintre a asista la o înmormântare şi a plânge acasă singur. Urările sunt confirmarea statutului tău social, într-un fel. Oamenii îşi aduc aminte de tine şi se simt obligaţi să îţi spună o vorbă bună, din simpatie. Dar ştii şi tu că nu e nimic mai mult, pentru că şi tu, la rândul tău, trimiţi câte un “la mulţi ani” în grabă când îţi sună nu-ştiu-ce alarmă cu zile de naştere.

Însă există câţiva oameni, pe care se poate foarte bine să nu-i poţi identifica din prima, care aşteaptă ziua ta de naştere cu aceeaşi bucurie cu care o aştepţi tu însuţi. Există aceşti oameni speciali din viaţa ta care nu o să te uite niciodată, oameni pentru care merită să laşi la o parte toate prostiile care te frământau în ultima vreme. Poate să ţi se facă realmente ruşine că ei se bucură de ziua ta mai mult decât te bucuri tu. Pentru că ei te iubesc; te iubesc chiar şi în momentele în care nici tu nu eşti sigur că e ceva de iubit la tine. Şi e de multe ori o minune ca cercul acesta de oameni să cuprindă mai mult decât pe “mama” (dacă o cuprinde măcar pe ea). Dacă mai e o altă persoană care să se poate bucura de ziua ta ca şi cum ar fi a lui, atunci eşti un om norocos.

Eu obişnuiesc să nu-mi sărbătoresc în mod tradiţional ziua de naştere. Mi se pare că a-ţi sărbători ziua de naştere, cum se obişnuieşte – cu invitaţii şi petrecere mare, e echivalent cu a obliga oamenii să-ţi fie prieteni. Mie mi se pare normal ca de ziua ta oamenii să te caute neinvitaţi. Şi cei care o vor face sunt singurii prieteni veritabili, restul… În realţiile dintre oameni există un nivel social şi un nivel care nu mai e social, nu mai are nici o treabă cu societatea, ci e intim. Petrecerea de aniversare se desfăşoară exclusiv la un nivel social şi e în acord cu unele cutume prestabilite ale relaţiilor interumane. Eu te chem, tu vii, dai un cadou, eu îţi dau mâncare şi băutură şi cu asta basta. Însă relaţiile veritabile nu au nevoie de context, nu au nevoie de invitaţii. De asta când dau o petrecere de 12 februarie nu-mi chem niciodată prietenii apropiaţi. Prietenii apropiaţi trebuie să ştie să vină singuri, altfel vor primi invitaţie la petrecerea de anul următor.

Omul e o creatură paradoxală şi cam stupidă, în cele din urmă. Toţi ne aşteptăm ca cineva să se dea peste cap pentru noi, să ne simţim apreciaţi şi iubiţi. Însă când cineva chiar o face nu ne putem abţine să nu intrăm imediat la suspiciuni, pe principiul nimic-niciodata-nu-e-aşa-de-simplu-precum-pare. Ce am făcut eu să merit asta? De ce se poartă aşa de frumos cu mine? Ce vrea, de fapt? Gesturile minunate riscă mai mereu să fie interpretate drept ipocrizii. Sau, mai rău, drept obligaţii. Unii se tem să primească prea multă atenţie din groaza de a fi nevoiţi să o întoarcă. Ştiu ce vorbesc; eu, de exemplu, sunt aşa. Dar mă tratez.

Şi, ştiţi? Atunci când oamenii chiar ţin la tine, nu au răbdare să se facă ziuă. Ei vor mereu să fie primii. Dacă s-a făcut 12 noaptea vor fi la tine sau îţi vor da un telefon sau îţi vor lăsa un mesaj. Pe ei îi interesează atât de mult încât nu pot să doarmă până nu ţi-au arătat că se gândesc la tine. Sunt sigur că vă regăsiţi în asta – şi eu mă regăsesc, de ambele părţi. Aşa încât pot să fac distincţia între un telefon primit la miezul nopţii şi un telefon primit la prânz. În concluzie, dacă vrei să-ţi dai seama câţi prieteni ai, nu invita pe nimeni la aniversarea ta.

Având în vedere toate astea, eu mi-am sărbătorit ziua de azi-noapte.

~ de Ciprian Jurma pe februarie 12, 2007.