Curăţenie de Crăciun – the clutter

În ajunul Crăciunului m-am pus pe făcut curat. Mi-a luat exact 11 ore şi 38 de minute, incluzând 6 pauze pentru fumat. Adică de la fix 12 a.m. până la 11 şi 40 de minute p.m. O grămadă de timp, având în vedere că nu mai făcusem curat demult. Viziunea mea despre curăţenie e simplă, nemţească, eficientă: 90% de aruncat la gunoi şi 10% de dat cu aspiratorul, spălat şi curăţat. Şi, spre deosebire de alţii, eu sunt de părere că şi oamenii au nevoie de perioade de curăţire, nu doar casele. Eu cred că cine îşi spală geamurile de sărbători dar uită să-şi cureţe mintea e un ipocrit. Iar curăţenia, înţelesă astfel, e o aventură fascinantă.

Aşadar am început prin a scăpa de clutter (unul dintre cele mai hidoase cuvinte din vocabularul limbii engleze, sunt acele mici imbecilităţi care te deranjează, te apasă şi ajung să te sufoce prin acumulare). Eu sunt genul de om căruia îi place să se înconjuare de obiecte din trecut, de mici ancore emoţionale, de amintiri condensate, de cronici. Îmi place asta, îmi place să simt că aparţin de ceva, că am rădăcini. Însă uneori, doar uneori, trebuie să schimbi pământul. Poţi să te împuţi dacă zăboveşti prea mult în acelaşi loc. Cresc buruieni şi te năpădesc liane. Atunci ştii cu certitudine că e momentul să faci curat.

N-am realizat niciodată cât de mult am putut să scriu în ultimii doi ani. Nu; cât de mult am putut să scriu inutil în ultimii doi ani. Uite cam atât de mult:

Nu cred, în definitiv, că m-a ajutat la nimic. Doar maculatură. Însă e plăcut să-ţi aminteşti ce gândeai acum ceva timp şi ce lucruri te preocupau. Sau măcar ce ţi se preda la şcoală, ca să realizezi futilitatea memorării de informaţii. Trei tomuri de hârtie – aruncate.

În pasul următor (2) am trecut la alte obiecte de papetărie, mai puţin interesante şi pline de informaţii complet redundante de data asta; şi anume chitanţele. Dintr-un fel de impuls burghez organizatoric prudent, păstrez şi cele mai insignifiante facturi şi chitanţe. Am portofelul plin de chitanţe de la ATM sau de la schimbul valutar, iar cele de întreţinere rămân ani buni în vreo cutie prin casă, doar-doar o încerca cineva să-mi tragă o ţeapă fiscală, nu şti niciodată. Eu am învăţat-o bine pe asta: paza bună trece primejdia rea. Dar acum, la gunoi cu facturile din 2003:

Şi încă nu am terminat cu hârtia… În pasul (3) am trecut la scrisori. Puţinele scrisori într-adevăr personale merită evident să fie păstrate. Însă în vremuri ca cele prin care trecem, rareori şi numai în circumsanţe absolut speciale (război?) mai poţi primi o scrisoare de la o persoană fizică. Ceea ce nu înseamnă, bineînţeles, că ar fi trimise de roboţi, ci doar de maşinării corporatoriste. Mai mult sau mai puţin…

Da, a fost o vreme când am vrut să plec la facultate în altă parte, numai aici nu. Dar am rămas. Parte pentru că era prea complicat, parte pentru că nu aveam destule resurse, parte pentru că pur şi simplu m-am răzgândit. Am rămas în România, ca să mă facă profesorii “lamentat” pe blogul personal. Măcar dintr-un punct de vedere e bine: sunt la fel de leneş ca toţi ceilalţi cu care împărtăşesc naţionalitatea, aşa că dacă aici de-abia citesc o pagină pe semestru, acolo n-aş fi rezistat un an. Dar tot vreau să plec din nou. În fine, scrisorile sau dus şi ele la gunoi, că şi-aşa pierduseră prea mult timp prin raft. Ce naiba făceam cu nişte scrisori?

Pasul (4) a fost restul. Adică spălarea parchetului, a geamurilor, a băii, a bucătăriei şi a altor locuri sau obiecte casnice (cele 10%). Neinteresant. Însă eu vroiam să vă povestesc de catharsis-ul experimentat prin curăţenie. Pentru că asta nu e tot…

Pe parcurs am descoperit diverse obiecte, cum ar fi biletele la piesa aia de teatru sau la concertul la care am fost mai demult. Sau biletele de tren de revelionul trecut. Sau bucăţica de hartie pe care scrisese Carla când aveam zece ani. Sau contractul pe care îl scrisesem cu Laura prin liceu, în care se angaja să vină cu mine la munte dacă fac pe copilul şi o las pe ea să fie mama – am făcut, ne-am prostit o zi întreagă, m-a dus chiar până la creşa care era lângă liceu, am râs cu lacrimi, dar tot nu a venit la munte. Ar trebui să mă duc să o trag de păr, pe ea, un viitor jurist, să-i arăt cât de frumos şi-a caligrafiat numele pe acel contract pe care nu l-a respectat. Sau l-a respectat? Nu pot să mă decid dacă se pune că am mers împreună trei ani mai târziu şi am băut nenumărate sticle de şampanie ca să ne facem curajul pe care îl aveam cândva. Probabil că se pune – la urma urmei, contractul nu specifica o data. Deci ea ştia de-atunci să se joace cu regulile şi eu am fost naiv mereu.

Sau poze… Poze cu mine la doi, trei, patru, cinci ani, când mă ţinea tata pe umeri sau când râdeam cu gura până la urechi în faţa bradului. M-am gândit şi răzgândit dacă să vă arăt poza (aşa aveam de gând), dar am decis până la urmă că e prea intimă pentru un blog (c’est la vie). Dar când mă văd cum mă distram printre buclele de păr nu pot decât să mă gândesc oare când, şi de ce, am devenit aşa de rău, atât de cinic, în halul ăsta de nervos? Şi pun pariu că nu-i nimic special cu mine, toţi copiii sunt fericiţi. Deşi eu chiar n-am plâns niciodată până să cresc mare. Mai strigam doar, din când în când… Şi uite acum cum sunt. Aşa de rău:

 

Sever, ştiu perfect când ai desenat asta pe spatele unei etichete de Ursus. Era şi Carla cu noi şi tocmai terminaserăm liceul. A fost la începutul verii ăleia când ne strângeam şi beam tequilla sau mergeam la piscină cu Matei şi Cătălina. Atunci când ne uitam la filme la mine acasă până dimineaţa şi venea Cristina şi făcea striptease. Oricum, să ştii că doar pentru că nu sunt antisemit nu înseamnă că sunt sovietic.

Hai că s-a făcut deja 11 jumate’ şi nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Uite-aşa e curăţenia asta – unele lucruri rămân, altele sunt aruncate la gunoi. Dar măcar mi-am amintit de unde am venit, unde mă duc şi ce naiba e important. Deci sunt pregătit pentru planul de Anul Nou.

~ de Ciprian Jurma pe decembrie 27, 2006.