Dan Puric si Visul sau

 

Dan Puric este un artist incredibil, genial; si atat. Nu ma intereseaza alte aspecte. Refuz sa il interpretez, cum fac cu alte subiecte, printr-o grila pur conceptuala, pentru ca expresia artistica e dincolo (sau dincoace, mai bine) de concept. E un crestin fervent, se opune homosexualitatii, dar arta lui e libera si elibereaza. E, mai mult decat orice, o fiinta a expresiei, nu a reflectiei. Insa duce acest destin pana la apogeul sau. Un reformator al teatrului, neapreciat la adevarata sa maretie in aceasta tara a descentrarii valorilor, un roman singular si un revolutionar al carui camp de batalie e arta, care nu s-a dat si nu se da batut in lupta cu cenzura, prostia si barbarismul. Un actor care se distreaza cand lumea care vine la piesele sale se asteapta sa stea linistiti in scaun si sa petreaca doua ore relaxante in care mintea le va zbura la ce vor vedea la TV cand ajung acasa, caruia ii creste inima atunci cand, neasteptat, cineva ramane surprins vazand ca nu vorbeste pe scena si care e mandru daca reuseste sa faca macar un singur spectator sa inteleaga ceea ce el exprima cu atata elocventa, desi fara a se folosi de limbaj. Regizor, actor si, cateodata, teoretician, desi uraste vocabularul rece, al conceptelor abstracte, si prefera cuvintele colorate: Dan Puric.

Am vazut doua dintre piesele lui pana acum, i-am citit interviurile si am asistat la conferinta pe care a tinut-o la Facultatea de Filosofie, noua, studentilor de acolo. A fost o experienta transformatoare, conferinta, dupa ce “ma transformasem” initial prin prima piesa vazuta, Toujours l’amour. Eu un deliciu sa poti asista la performantele lui Dan Puric atat in viata de zi cu zi, cat si pe scena. Venind cu asteptari modelate direct pe profilul sau de actor, ma gandeam ca ar putea fi stanjenit de audienta specifica facultatii, care se asteapta in mod normal la discursuri intelectualiste, cursive si de natura conceptuala. Nimic mai gresit de atat. Nu numai ca nu ar fi avut nevoie nici un moment sa se coboare la nivelul nostru, pentru ca ne inalta pe noi la nivelul lui, cucerind audienta de la prima replica “Pot sa ma asez? Ca eu sunt un puric si nu stiu daca o sa ma vedeti”, dar s-a dovedit a fi un la fel de iscusit ganditor pe cat e actor. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca un actor, oricat de genial ca Puric, poate demonstra o asemenea viziune ampla, parca a unui renascentist, asupra artei si filosofiei, in acelasi timp, avand un simt pentru mersul istoriei nemaipomenit. Numai atat am putut sa rationalizez, pentru ca extazul pe care reuseste sa-l imprime unei audiente (fie ea de conferinta sau de teatru) ramane incomunicabil, la fel ca si comicul sau bazat mai mult pe limbaj corporal decat pe cuvinte. Ca sa va faceti o idee: eram in primele randuri, trecuse deja aproape o ora din conferinta, dar il fixam mesmerizat si complet absorbit in admiratie. In timp ce vorbea se oprea de multe ori cu ochii asupra mea, dar la un moment dat nici nu si i-a mai retras. Bun, am zis, imi cam tremurau picioarele, dar fie, nu-mi place sa-mi mut privirea, asa ca ramaneam fixandu-i ochii fara sfiala. El continua sa vorbeasca dar nu-si lua privirea de la mine si nu avea nici o expresie, decat parca incerca sa imi penetreze craniul, sa vada ce ar putea fi acolo. Dupa cateva zeci de secunde care mie mi-au parut o eternitate, a inceput sa zambeasca, s-a oprit din vorbit si inca uitandu-se la mine a zis: “Cat mai stau asa?” si a ras. M-am cam emotionat, evident, asa ca am evitat sa ma uit prea atent spre el in urmatoarele doua minute. Dupa care… iar mi-a prins privirea si a continuat sa faca acelasi lucru. Incheiand intr-un final cu o grimasa caracteristica de nedescris, care dupa toate posibilitatile ar fi exprimat mirarea, in timp ce toata sala si-a intors capul spre locul unde se uita el. Cred ca eram rosu dar admiram ca e in stare ca si atunci cand vorbeste despre Platon, Hegel sau teatrul japonez, sa nu uite improvizatia si contactul personal pe care il stabileste mereu cu publicul. Iar, evident, ma bucuram ca de data asta faceam parte din piesa lui. Acesta e Dan Puric. (pentru interviul realizat dupa conferinta vedeti Revista cu Filosofie)

Insa atunci cand o sa faceti pasul important si o sa vreti sa cumparati bilete la una dintre piesele sale, alegeti negresit Vis. Sariti oricum peste piesele care nu sunt regizate de el, dar in care joaca, despre care recunoaste ca sunt facute mai mult din necesitate, decat din convingere. Nu uraste teatrul traditional, dar nici nu-l agreeaza, considerand ca e benefic sa cladim pe fundatiile stabile ale trecutului, dar e o ineptie sa le perpetuam la nesfarsit. Vis este, dupa cum spune actorul si regizorul insusi, piesa cea mai reprezentativa pentru el si pentru dezideratele sale artistice. Un one-man-show, compus din cateva sketch-uri pe care le juca in baruri pentru a se sustine, la inceputul carierei, Vis poate parea la prima impresie neavizata o colectie disparata, incoerenta de acte comice, cu o finalitate tragica. Insa la Dan Puric, comicul nu e “bascalie”, dupa cum zice el, ci o categorie estetica sacra. Asa ca dupa ce va trec lacrimile de ras, incercati sa cercetati mai atent semnificatiile comice si veti descoperi o abundenta de sentiment.

Ironic la adresa unei societati mecaniciste, care uita de Dumnezeu si care isi faureste o noua valoare suprema din bani, faima si putere, cu tot ce aceasta societate are mai imbecil si mai stereotipic, primele acte ale Visului abunda de comic, insa intr-un fel mai temperat si mai satiric, pe alocuri, decat o piesa ca, de exemplu, Toujours l’amour. Improvizatia isi face si ea simtit cuvantul, intre acte, cand Puric “face bascalie” de spectatorii care au impresia ca s-a terminat spectacolul si se ridica aplaudand frenetic, parca usurati ca in curand vor pleca acasa. Intr-un act de un comic savuros, actorul incearca parca sa aduca pe scena adevaratul sau Eu, care se ascunde in spatele panoului, timid si timorat, speriat de atentia care i se acorda. Actorul e modest si arata ca nu el trebuie aplaudat, ci acel creator care nu vrea sa se afiseze si sa primeasca laude si omagii. Il trage, incearca sa-l prinda si sa-l aduca pe scena pentru a primi aplauzele meritate, actorul ramanand sa fie o simpla carcasa interpretativa.

Dupa aceste acte care se desfasoara pe mai mult de doua treimi din piesa, ramai cu impresia puternica a unui portret al cenzurii spiritului si al goliciunii umane dintr-o societate care isi rataceste valorile. Un hot evadeaza succesiv dintr-o celula, doar pentru a se gasi inchis intr-o alta, totul desfasurandu-se intr-o lumina rosie puternica, trisa si infricosatoare. Se loveste cu capul de pereti, trage de bare, fuge de nebun si ramane captiv. Intr-o continua febrilitate, scena crescand in intensitate, care pare aproape apocaliptica si la care rasetele inceteaza pentru prima oara, se termina dupa ce zidurile celulei se stramtoreaza, hotul incercand in zadar sa le opreasca si sa scape din inchisoarea tot mai stramta. Urmeaza un act linistit, care se apropie de ispasire, dar care inca nu o atinge. In penumbra scenei luminate numai de o singura sursa calda, galbuie, Puric e in umbra, doar mainile fiindu-i scoase in evidenta, ca doua fiinte efemere de un alb imaculat. Serenitatea se coboara… mainile se urmaresc, se iubesc, se bat, se joaca si una dintre ele moare. Celalata ramane singura si nealinata, disperata de a-si gasi un sprijin. Picaturi de transpiratie cad de pe fruntea actorului, complet imobil, asupra mainii care se zbate in singuratate.

Deznodamantul eliberator se dezvaluie pe scena. Pe fundalul crescendo al Adagio-ului lui Albinoni, sublimul scenei te emotioneaza pana la lacrimi. Un Puric imobil, dar in acelasi timp rotindu-se de parca ar sta prins intr-un singur loc fix (acela despre care vorbea Arhimedes) si pamantul s-ar misca in jurul sau, apare, luminat multicolor, tinand mainile in mudra specifica unui Iisus mantuitor. Aceasta imagine descinde parca din cer asupra salii, urmata de altele pe care e greu sa le mai tii minte, dupa socul initial. Transa e completa. Tot ce poti descifra e salvarea pe care o resimti dintr-o data coborata asupra ta. Dumnezeu, singura speranta, libertatea absoluta inteleasa, e o prezenta cu mult mai palpabila decat ar putea fi la orice slujba de duminca intr-o biserica. Parca inaltarea s-ar rejuca in fata ochilor tai. Viorile si orgile ating un final paroxistic, in acelasi timp cu corpul actorului si cu semnificatia piesei. Catharsis-ul este realizat.

La sfarsit, un Dan Puric extenuat iese la aplauze, mai putin entuziast decat in general si vizibil afectat. Am plecat ganditor dupa cateva minute de celebrare, auzind alte ropote de aplauze in spatele meu si rasete inviorate, imaginandu-mi ca actorul inca nu si-a epuizat imaginatia comica creatoare si le mai ofera un festin spectatorilor inca ramasi in sala, grabindu-i de altfel in stilul sau caracteristic acasa la nevestele, televizoarele si vietile lor obisnuite pline de rutina si goale de continut.

Dan Puric – nascut 12 Feb 1959 – nemuritor

- poze realizate de Cantemir Vieru (www.fotocantemir.ro)

~ de Ciprian Jurma pe iunie 18, 2006.