The End

Am început să scriu aici în 2006. Au trecut aproape doi ani şi de abia acum pot să spun că blogul şi-a îndeplinit sarcina, că etapa lui a luat sfârşit. Când m-am apucat nu ştiam despre ce o sa fie, aveam senzaţia că orice tema ar fi neîncăpătoare; având în vedere că trebuia să fie o pagină personală, nu puteam să ma definesc. De aceea titlul pe care l-a căpătat noul blog a fost Portret al… în tinereţe, setându-i astfel termenul de valabilitate: aveam să scriu până când voi fi găsit termenul cu care să înlocuiesc punctele de suspensie.

Pe această cale vă anunţ cu un vag regret că Portretul se va închide. Pentru mine a fost o călătorie interesantă din care mă retrag cu o listă infimă, dar importantă, de succese şi cu una mult mai lungă de idei cărora nu le-am dat încă o formă. Acestea sper să se concretizeze în cel puţin două moduri. Voi începe în curând lucrul la un site care va fi mai mult decât o pagină personală, dar despre care deocamdată nu pot să vă spun nimic, fiind doar în stadiu de proiect. Însă, până atunci, veţi putea citi în continuare cronicile mele de film la cinefilul.com, de îndată ce site-ul se va pune în mişcare (din câte înţeleg, maxim o lună), aşa că updataţi-vă semnele de carte.

It’s been nice having you here. Acum scoateţi această pagină din blogroll, favorites, bookmarks, rss feeder sau din orice altă parte.

I don’t want to achieve immortality through my work… I want to achieve it through not dying.

– Woody Allen

Fulguraţii

1. La originea gemetelor femeieşti stă corsetul.

2. Copiii întâi ridică două degete răsfirate, ca şi cum ar proclama victorie. Unii îşi agită degetele, eu-eu-eu, în timp ce alţii, mai rafinaţi, le ţin lipite încremenit. În timp se ajunge la ridicarea unei palme deschise, ca pentru a arăta intenţiile bune şi, mai târziu, se ridică direct în picioare când vor să spună ceva. În final încep doar să vorbească de jos. Regulile şcolare de politeţe se internalizează şi se rafinează, ca toate celelalte.

3. Mă simţeam ca un poet sensibil într-un film comunist: genul ăla de personaj care, în condiţii austere, e primul care se sinucide.

Demografie

Lenea era de ajuns. Dar de când la asta s-a adăugat şi traficul greţos din Bucureşti, ritualul meu zilnic e un dezmăţ şi o debandadă. Să merg până la Grozăveşti la opt dimineaţa nu-mi e caracteristic şi totuşi exact asta am făcut azi, încercând (în zadar) să ajung la un test restant de săptămâna trecută. Eram cât pe aci să reuşesc când, pentru a evita plictiseala din 105, m-am amorezat temporar şi voit de tipa din dreapta cu cosiţe aurii şi, din câte puteam să-mi dau seama, o timiditate înduioşătoare (disclaimer: fotografia e cu titlu de prezentare şi, în afară de o coincidenţă cu caracter capilar, fata din imagine nu are nimic de-a face cu povestea asta, ci cu alta mai puţin interesantă). Eram la limită cu timpul; când am ajuns în staţia de la Orhideea ştiam că la două sute de metri depărtare, în amfiteatrul călduros, zgomotul s-a oprit şi a început dictarea întrebărilor. Am bătut nervos din picior, dar am rămas pe loc şi m-am uitat la uşile care se închideau peste călătoria mea inutilă de dimineaţă. Mai rămânea un singur lucru de făcut pentru a salva ziua. Mi-am întors capul spre dreapta şi am zâmbit ştiind mai multe.

Am aşteptat să coboare la următoarea, am ieşit şi mi-am aprins tacticos o ţigară. Trecând prin faţa mea părea o fată aşa de cuminte încât fumatul trebuie să i se pară respingător. Am prins-o din urmă şi i-am făcut semn să-şi scoată căştile din urechi. Nu-mi reuşeam să-mi dau seama de ce nu mă intimidează frumuseţea ei rece, suedeză care contrasta cu căciula mea stupidă cu ciucuraşi şi fularul imens de la gât. Dar în fine, râzând: eu oricum mi-am ratat seminarul, vrei să bem o cafea? Din ce şopteşte nedesluşit tind să înţeleg că ar vrea dar trebuie să se ducă la muncă. Asta e, atunci am ratat oportunitatea asta. În timp ce îmi explica că munca ei constă în supravegherea temelor unui copil, un vagabond lipsit de înţelegerea situaţiei ne întrerupe pentru o ţigară. A ezitat între a pleca şi a mă aştepta, dar spre justificarea entuziasmului meu am sfârşit conducând-o la “meditaţii”. Oamenii sunt mai indiferenţi în Bucureşti îmi spune. Păi ştii cum e, indiferenţa e direct proporţională cu valorile demografice.

Eram conştient de la bun început că din chestii de genul ăsta nu poate ieşi niciodată ceva ok. Cu toate astea, câteodată prefer să risc un fiasco decât să rămân cu vinovăţia laşităţii şi frustrarea de a nu şti ce pierd. Ca să nu mai menţionez apăsarea unui drum dus-întors de o oră în care să nu se întâmple absolut nimic.

The Human Stain

Sunt într-o frenezie Philip Roth, altfel nu înţeleg ce a fost în capul meu când m-am uitat la film fără să fi citit cartea înainte. The Human Stain (2003) e o ecranizare modestă, un film slab care nu face decât să scoată în evidenţă, pentru a nu ştiu câta oară, în ce fel poveştile complexe ale unui roman nu se pot adapta cu succes limbajului cinematografic. În primul rând literatura de ficţiune se foloseşte de dialoguri şi monologuri într-o măsură nepermisă unui film. Dimpotrivă, în al doilea rând proporţia descrierilor e mult prea mică. Iar în al treilea rând acţiunea e prea dilatată şi eterogenă pentru a fi redată într-o oră şi jumătate. Pentru a reuşi în adaptarea cinematografică a unui roman trebuie evitate toate cele trei probleme: dialogul trebuie transformat în acţiune, personalul artistic (scenografie, casting, regie de platou) trebuie să adauge creativ scena şi măştile şi intriga trebuie comprimată şi omogenizată (asta presupune un triaj agresiv al poveştii dramatice).

The Human Stain nu evită nici una dintre cele trei probleme, din contră: e prea fidel cărţii. Dialog şi voice-overs în exces, e greu de urmărit, seamănă cu o carte audio. Un casting dezastruos, de-a dreptul hilar. Fir narativ fidel romanului, mult prea întortocheat pentru mediul filmic. Dar să revenim la casting, pentru o uluitoare combinaţie: Silk Coleman la bătrâneţe, profesorul de limbi clasice de culoare care a pretins toată viaţa că e alb, numai pentru a fi dat afară din colegiu în baza unei acuzaţii de rasism, e jucat de Anthony Hopkins. Deşi de multe ori selectat în roluri de minte strălucită, în caractere înzestrate cu ingeniozitate şi inteligenţă, Anthony Hopkins nu se mulează pe rolul de intelectual. Coleman tânăr, pe de altă parte, e jucat de Wentworth Miller (Prison Break), al cărui singur avantaj e potrivirea rasială cu personajul, faţă de Hopkins care e pur şi simplu de neimaginat ca metis. Iar Nikole Kidman o joacă pe Faunia Farley, amanta lui Coleman, femeie de servici la colegiul la care lucrase. Nepotrivirea cuplului Kidman-Hopkins e din nou evidentă, când îi vezi jucând unul lângă celălalt e ca şi cum ai auzi două instrumente scrâşnind note disonante în încercarea de a se acoperi reciproc.

Prin urmare acum mi-am stricat toată plăcerea de a mai citi romanul pe care tocmai mă pregăteam să-l încep. Trebuie eventual să citesc altceva între timp, până când amintirea filmului se va mai atenua şi nici atunci plăcerea descoperirii nu va mai fi la fel de intensă. Niciodată să nu vedeţi filmul înainte! Credea că m-am învăţat minte cu Portocala mecanică…

The Times
The Guardian
The New York Times

Metro

Stone Garden

A Home at the End of the World

De la scenaristul lui The Hours a apărut în 2004 A Home at the End of the World, o dramă puţin utopică a unei familii cu 3 părinţi. Poate mulţi dintre noi am avut fantezia asta într-o formă sau alta şi unii dintre noi chiar au considerat-o serios. E ceva în neregulă cu a creşte copii altfel decât într-o familie tradiţională formată dintr-un tată şi o mamă? Ar fi societatea un loc mai bun sau mai rău dacă am concepe viaţa familială altfel, de exemplu formată dintr-un grup de iubiţi care cresc împreună mai mulţi copii? Şi dacă la nivel conceptual nu avem nimic de obiectat faţă de familiile neobişnuite, e totuşi posibilă o legătură afectuoasă reală şi durabilă în altă formă decât cea a cuplului (pentru că e evident un argument hotărâtor, copiii au nevoie de un mediu afectuos şi stabil pentru a creşte ok)? Oare va arăta cândva societatea aşa? Instituţia familiei a suferit schimbări masive în ultimele decenii şi eu cred că asta e doar începutul. Apropo de discuţia de aici, A Home at the End of the World e un film care explorează rolurile sexuale non-tradiţionale. În orice caz, vă recomand filmul chiar şi doar pentru a-l vedea pe Colin Farrell jucând un rol neobişnuit şi destul de greu cu succes, ceea ce dovedeşte că e un actor versatil.

I Need Some Fine Wine And You, You Need To Be Nicer

Last Days

Deşi e Gus Van Sant şi e 2005, taman după Elephant (care rămâne unul dintre filmele mele preferate), de abia acum am văzut Last Days. Şi n-am fost în nici un fel dezamăgit. De fapt, Gus Van Sant nu mi-a oferit niciodată prilejul acesta. M-a cucerit încă de la Finding Forrester în 2000, când îl vedeam ca pe un film oarecare pe HBO. Dacă acela nu era încă un cinema de autor, Gus Van Sant şi-a descoperit între timp o voce originală, un stil aparte care mie îmi place foarte mult. Se vede din fiecare cadru că regizorul lui preferat e Stanley Kubrick: tot travelling-ul şi perspectiva first-person vin să pună bazele unei estetici speciale, care a apărut pentru prima dată într-un stadiu rudimentar în The Shining. Van Sant nu se grăbeşte, “ultimele zile” sunt redate aproape în timp real, la fel ca Gerry şi Elephant — împreună cele trei formând o trilogie pe tema morţii. Ca şi precedentele două filme, Last Days e o peliculă de atmosferă, în care plot-ul şi dialogul au un rol neînsemnat iar predominante devin elementele scenografice, actoriceşti şi cinematografice. De abia aştept să văd ce mai poate veni de la acest sudist gay în viitorul apropiat.

Cuba Libre

Joia trecută, datorită iniţiativei unui profesor, am avut, împreună cu alţi studenţi, plăcerea să ascult mărturiile unui fost deţinut politic cubanez. Un bărbat simpatic, între două vârste, cu o bilă strălucitoare în loc de cap şi cu un zâmbet imens care succeda fiecare anecdotă pe care o încerca cu publicul său tânăr. Disidentul cubanez, care la 16 ani lupta în revoluţie şi care avea apoi să-şi piardă tinereţea în detenţie, devenise un avocat entuziast, refugiat în Miami. Se bucura vădit de abundenţa vestică, împrumutând ceva din siguranţa de sine şi aroganţa jucăusă, superficială a unui american sănătos, dar păstra totodată camuflată şi reţinută umilinţa propriului popor pentru care lupta în exil. Venisem acolo pentru un film documentar şi m-am pomenit că stau faţă în faţă cu un om care îi cunoscuse pe Che Guevara şi pe Fidel Castro. S-au pus multe întrebări şi timp de vreo două ore am ascultat o poveste care semăna foarte tare cu România de acum 18 ani. Cică odată un câine cubanez se duce în Statele Unite. La aeroport e întâmpinat de câinii americani care-l întreabă curioşi cum e dincolo, la el în ţară. Obişnuit cu teroarea schizoidă pe care o provoacă orice regim totalitar, câinele cubanez se grăbeşte să le spună cât de mândră, falnică şi armonioasă e ţara lui natală. Se împart oase gratuit, câinii umblă cu covrigi în coadă, ai tot ce-ai putea vreodată să-ţi doreşti de la viaţă. Atunci, contrariaţi, câinii americani îl întreabă de ce a mai venit aici? Pentru că vroiam să latru.

American Pastoral

Mi se întâmplă destul de des să citesc o carte pe parcursul mai multor zile şi, în tot timpul acesta, să mă gândesc deja la ce voi scrie despre ea. Uneori sunt atât de plin de idei încât aş scrie pe loc mai multe pagini, dar îmi impun să aştept până ce o termin pentru a fi cât se poate de imparţial şi de exhaustiv, numai ca să-mi dau seama într-un final că asupra mea s-a abătut în toată forţa un blocaj mental care nu-mi permite să-mi amintesc nimic relevant, nimic semnificativ din tot ce am gândit sau din ce aş avea de spus despre carte. Aşa mi se întâmplă acum şi cu American Pastoral, deşi aici există şi unele motive suplimentare, circumstanţe atenuante de care vă voi povesti în continuare.

E primul roman al lui Philip Roth pe care îl citesc, aşa că nu am pornit cu prejudecăţi. Scriitura lui facilă m-a prins şi am trecut peste sentimentul iniţial că am de-a face cu un scriitor de reţetă insistând să cred că voi descoperi un miez substanţial sub ambalajul care deocamdată mă atrăgea. Titlul o descrie până la ultimul punct, e o poveste tipic americană. “The Swede” Levov e un fost all-letterman (campion liceal la baschet, baseball, fotbal american şi ar fi fost probabil şi la hochei dacă în Newark era un sport popular) de origine evreiască însurat cu o shishka (ne-evreică) de origine irlandeză, fostă Miss New Jersey. Suedezul, ca ideal de viaţă, încearcă să materializeze în propria viaţă şi familie valorile tradiţionale patriarhale, capitaliste şi antreprenoriale pe care le-a preluat de la tatăl său împreună cu fabrica de mănuşi. Şi face asta în modul cel mai grijuliu, mai omenesc şi mai rezonabil cu putinţă, dând o formă concretă variantei sale a visului american. E un model pentru comunitate, suma aşteptărilor tuturor celorlalţi oameni, esenţa sublimă a unei întregi linii genealogice — un ambalaj desăvârşit, fără pic de conştiinţă de sine.

Însă, şi aici e intriga, necazurile nu sunt destinate numai celorlalţi, hazardul nu face excepţii şi nici favoruri, viaţa nu admite perfecţiune şi, mai ales, îi mătură pe cei care cred că i se pot sustrage într-un turn de fildeş. Turnul de fildeş al Suedezului era viaţa normală, rezonabilul, aşa că în momentul în care a fost trezit la conştiinţă, mult prea târziu, de către bomba pe care fiica lui de numai 15 ani a detonat-o, putea înţelege cu atât mai puţin cu ce a greşit. Cum putea o fetiţă adorabilă, crescută în cea mai normală şi mai decentă familie din lume, care n-a dus lipsă niciodată de nimic şi nu a avut nici o problemă cu excepţia unei păcătoase bâlbâieli, cum putea ea să omoare un om? O familie capitalistă sfântă şi un copil comunist înfocat, pe fondul revoltelor din anii ‘60 împotriva războiului din Vietnam: asta e American Pastoral.

Roth a încercat în mod evident să creeze marele roman american, în acelaşi fel în care toţi scriitorii americani încearcă să o facă. A ales deliberat un subiect enorm pe care s-a străduit să-l trateze magistral. De ce nu cred eu că i-a reuşit? Să o luăm pe rând. Unu la mână nu e un scriitor destul de subtil, stilul său lasă de dorit, e redundant, plin de insistenţe inutile în chestiuni care sunt clare oricărui cititor inteligent. Încearcă din răsputeri să descrie, în loc să ne arate efectiv ce se întâmplă — drept urmare, jumătate din roman e ocupat de gândirea reflexivă a Suedezului, de întrebările sale exasperante, de deznădejdea lui lipsită de urmări (să fi încercat Roth să perfecţioneze tehnica fluxului de conştiinţă?). Doi la mână nu trece de o anumită naivitate, nu depăşeşte graniţele evidentului, ori destinul unui scriitor e tocmai să scoată la iveală idei despre lume la care nu ne-am gândit sau pe care nu am reuşit niciodată să le formulăm. Din punctul acesta de vedere, rămâne un scriitor superficial care se vrea profund — cel puţin asta e impresia cu care am rămas eu. Un comentator de pe un alt site i-a aplicat o descriere pe care Forster a spus-o despre Dickens: “his novels are flat, but they vibrate very fast”. Trei la mână cartea are un final respingător, nici un fir nu se leagă la sfârşit, nu există o rezoluţie şi autorul nu se mai întoarce la vocea naratorială (Nathan Zuckerman) cu care începuse romanul. Pare ca şi cum povestea se opreşte cu câteva capitole înainte de a se termina, de rămâi cu impresia că ai o copie defectă a cărţii. E mai mult decât un final deschis: e lipsa unuia. Un roman, chiar cu final deschis, n-ar trebui să se termine abrupt, ci meditativ — iar meditaţia e un lucru care lui Roth, în graba sa, îi scapă.

American Pastoral a câştigat premiul Pulitzer şi e un roman care merită cu siguranţă citit (eu l-am recomandat fără oprire în ultima săptămână, deşi din păcate nu cred că s-a editat în România încă), dar ca şi alte piese de literatură americană pe care le-am citit îmi lasă o senzaţie de gol şi de lipsă de substanţă: ca mâncarea de la McDonalds după care ţi se face la loc foame. Cu toate astea, graţie şi întâmplării fericite de a o găsi în biblioteca unui prieten, m-am apucat deja de Portnoy’s Complaint (am impresia ca asta s-a tradus), pentru că e întotdeauna indicat să citeşti măcar câteva cărţi de acelaşi autor până să-ţi formezi o părere definitivă.

Convorbiri cu Octavian Paler

Mi-am petrecut ultimele nopţi cu lectura acestei mărturii scrisă, din anul 2005 până cu câteva zile înainte de moartea lui Octavian Paler în 2007, la iniţiativa criticului Daniel Cristea-Enache care, după cum spune Dan C. Mihăilescu, “a perceput bine şi generos năvalnicul impuls confesiv care l-a dominat irepresibil dintotdeauna pe Octavian Paler, dar cu o acuitate aproape dureroasă, aş zice, în ultimii ani”. Astfel, confesiunile, mai degrabă decât convorbirile, scriitorului şi-au lăsat asupra mea o puternică amprentă; m-au emoţionat, fascinat şi intimidat totodată.

Am fost emoţionat în principal de fermitatea cu care Octavian Paler s-a luptat toată viaţa, încă din copilăria de ţăran sărac trimis să studieze la liceul Spiru Haret pe bursă şi umilit de burghezul “unchi George”, directorul liceului, care nu concepea să împartă masa cu nepotul său şi care, sub aparenţa mărinimiei, îi trimitea tatălui scriitorului chitanţe pentru fiecare leu, ca într-un final să-l exmatriculeze din liceu datorită corectitudinii sale (încă de adolescent, Paler nu “a turnat”). Pe urmă emoţionat de nebunia cu care a absolvit trei facultăţi ale universităţii concomitent, mergând până în centru pe jos, din Ferentariul unde statea cu chirie într-o casă fără lumină şi căldură, deoarece nu avea bani de bilet pentru tramvaiul opt. În fine, emoţionat de bucuria cu care se ducea să vadă filme americane din banii strânşi cărând lăzi în Gara de Est — bucurie care, la maturitate, avea să facă loc dispreţului faţă de aceleaşi producţii cinematografice, mărturiseşte Octavian Paler, zăpăcit de descoperirea atât de târzie a filmelor ruseşti pe care, în vremea aceea, le evita “din instinct”.

Ce m-a fascinat e stilul admirabil de savuros, dar în acelaşi timp sănătos, al lui Octavian Paler. Uşurinţa cu care compune fraze memorabile sau autoironii cuceritoare, relaxarea şi francheţea care străbat fiecare rând, bunul simţ echidistant şi rectitudinea morală cu care numai un anumit tip de bătrân intelectual, autentic şi aristocratic — pentru că, în ciuda celor mai modeste origini, aristocraţia minţii se simte ca acasă în persoana lui Octavian Paler — poate fi înzestrat, mi-au amintit de farmecul altor doi bătrâni, Borges şi Sabato, surprinşi în dialog tot de un tânăr jurnalist. Astfel, m-am consolat cu gândul că numai în câteva limbi de origine latină se poate exprima cineva atât de suculent, imaginându-mi frusteţea unei confesiuni în limba engleză de pildă, venită din partea unui literat rigid şi plin de autoimportanţă cum se găsesc pe acele meleaguri. Probabil că nici apropierea pe care a simţit-o întotdeauna Octavian Paler faţă de Don Quijote nu e una întâmplătoare — Borges şi Sabato îl discută şi ei pe larg, cum nu mai puţin bântuite de iluzia acestui personaj sunt şi bătrâneţile lui Jose Ortega y Gasset bunăoară.

Am spus că pus faţă-n faţă cu scriitura lui Octavian Paler am fost intimidat, deoarece am simţit cu acuitate propria micime şi frăgezime intelectuală. Ca şi cum pretenţiile mele de maturitate, care până acum păreau legitime, au devenit dintr-o dată o farsă, o ipocrizie îngâmfată a tinereţii care clocoteşte în mine; pe neaşteptate, dramele mele au luat o înfăţişare de caraghioslâc în comparaţie cu gravitatea abandonului angoasant în faţa morţii. Probabil că numai acest conflict ultim te poate înzestra cu caracter, ştiind că morţii nu-i mai poţi ascunde nimic. Deşi, sigur, asta nu se întâmplă pentru toată lumea — e de ajuns să priveşc în jur pentru a vedea, nu rar, bătrâni ruşinoşi, plini de invidie şi de lăcomie, slinoşi şi coruptibili. Ceea ce Octavian Paler avea prin naştere — cinste, dârzenie — sunt trăsături ce tind să dispară complet, până când cuvintele ce le desemnau odată vor deveni arhaisme goale de conţinut pentru urechile noilor şi noilor generaţii.

Cum o să reuşească, mă întreb, scriitorii tineri din România să le facă cinste predecesorilor lor? Îmi aduc acum aminte de o emisiune radio la care am participat şi la care s-a discutat, printre altele, şi despre literatura tânără din ţară. În acel moment Gramo m-a criticat amical pe chat, nu neapărat nejustificat, pentru nerăbdarea şi indiferenţa cu care dădeam la o parte aceşti scriitori. Deşi răspunsul meu vine aşa de târziu, mă simt obligat să-mi reîntăresc poziţia: nu pot să iau în serios postmodernismul dezlânat şi incoerent, preocupat exclusiv de cea mai joasă speţă de sexualitate literară, care e perpetuat de aşa-zisa nouă generaţie de scriitori, cum nu pot să iau în serios nici accesele lor de infatuare intelectuală. Genul acesta de literatură a constituit la un moment dat un experiment interesant, dar a fost abandonat rapid, ca infantilismul oricărei revoluţii — numai aici din păcate continuă să fie practicat ca mainstream, dovedind încă o dată, dacă mai era nevoie, înapoierea noastră culturală. Tot ce poate fi lăudabil în asta e că distanţa noastră faţă de occident s-a redus la jumătate de secol. Sigur, or mai fi existând şi excepţii, dar eu n-am dat încă de ele şi nici n-am răbdare să fac efortul de a le descoperi.

The asian baby

Ce e in neregula cu mine, de fapt? Spun, oare, visele ceva despre noi? Daca da, eu am incurcat-o: aseara am visat ca am devenit peste noapte “tatic”. La 21 de ani. Si nu orice tata, ci unul care-si creste singur fetita asiatica. Exotismul si pornirile paternale au erupt in mod bizar din subconstientul meu. Dar m-am trezit cu un sentiment confortabil, linistitor. Si stiti de ce? Pentru ca imi ingrijeam copilul cu nespusa afectiune. :)

Probabil totul a pornit de la identificarea prea puternica cu personajul principal al romanului lui Philip Roth pe care tocmai il citesc. Sunt atat de usor impresionabil de povesti bine construite incat atunci cand naratorul o descrie pe Merry spunandu-i “D-d-d-daddy”, am senzatia ca mi se adreseaza mie.

Disclaimer: Daca vi se pare nepotrivita poza, tot ce pot spune in apararea mea e ca am incercat o ironie bazata pe polisemia cuvantului baby. Deoarece pozele cu “bebeluse” autentice mi se par putin fortate, ar fi ciudat sa incep sa am poze cu copii de pana intr-un an pe blog, cel putin atata vreme cat nu sunt ai mei.

Crimă şi rasism

Toate poveştile astea româno-italiene din ultima vreme m-au pus pe gânduri. Nu vreau să susţin nevinovăţia lui Mailat, ci doar să pun o întrebare: cât de uşor credeţi că e să pui o crimă în cârca unui om ca el? Cât de uşor e să acuzi pe nedrept un om sărac, lipsit de resurse esenţiale, care face parte dintr-o minoritate etnică unanim etichetată drept violentă şi care, pe deasupra, e străin într-o ţară a cărei limbă nici nu o vorbeşte? Eu zic că e foarte uşor; la fel cum le e americanilor să umple penitenciarele cu cetăţeni de culoare inocenţi, de câteva sute de ani încoace. Evident, Mailat poate fi foarte bine vinovat de tot ceea ce e acuzat, nu discut asta, nu sunt în măsură să îmi dau cu părerea. Dar e în vreun fel justificat un scandal internaţional de mărturia unei bolnave psihic şi o geantă? Cu greu, aş zice.

Uitându-mă aseară la părinţii lui “Romică”, în emisiunea Naşul, îmi venea din ce în ce mai greu să cred în argumentele liberului arbitru care susţin întreaga noastră construcţie juridică, fără de care nu ar fi posibilă atribuirea nici unei responsabilităţi, Nu mai văd această liberă determinare funcţionând în viaţa oamenilor, ci doar un set de circumstanţe care condiţionează un destin implacabil: lipsa sau prezenţa educaţiei, deficitul sau prisosul financiar, norocul sau ghinionul genetic, etc. Încep să cred că nimeni n-are nici o vină şi nici un merit.

Diary entry for 10/21

You could never fully imagine how a single fateful event, matched with a critically perfect timing, can definitely alter your life—did I say alter? Fuck up your life—and smash your perspective on things. It doesn’t even have to be an important one. Most of the time these seemingly insignificant affairs pass unnoticed in the stream of everyday experience, overlooked until you catch yourself one gloomy afternoon wondering, in the midst of all-hell-broke-loss that is your current experience, how—why, and when exactly—did it all happen?

I would delightfully support a more classical spiritual and idyllic view of human nature if it wasn’t so damn obvious we’re nothing more than apparatus—hollow, worthless machines, albeit technologically state of the art ones. That is to say no more or less than Sartre did half a century ago, that existence precedes essence. Only after the assembly line part had been finished up and the human exits the factory does his nature begin to build up. The software environment is being installed rapidly through self-extracting packages and stealth processes spreading over his local area network. And it is this basic fact—the hollowness of our being, the antecedence of our essence or the arbitrariness of our operating systems—that makes possible the wayward, wacky, erratic later developments of you and me at one point or another of our time span. Every network or peer contact made will most certainly result in the Trojan-like infiltration of some strange value systems, behavior parameters and character traits that could gradually become known as ‘you’.

Then it shouldn’t be a matter of much surprise that your lifetime Christian socialist friend suddenly decides to become a libertarian atheist or that the most successful kid in high school is now sleeping on a park bench every night. Not only it isn’t hypocrisy, it’s human nature. I’m wondering, are we ever doing anything else than defining ourselves?

Poze de care am uitat

Posibilitatea unei insule

Timp de douăzeci de ani nu făcusem decât să mă învârt în jurul unei realităţi pe care puteam s-o exprim în câteva fraze. Tinereţea era timpul fericirii, era unicul ei anotimp; ducând o viaţă trândavă şi lipsită de griji, parţial ocupată de studii lejere, tinerii se puteau consacra nelimitat liberei exultări a trupului. Puteau să se distreze, să danseze, să iubească, să caute alte şi alte plăceri. Puteau ieşi în zori de la o petrecere, însoţiţi de parteneri sexuali aleşi de ei, să contemple cortegiul posac al slujbaşilor ce se grăbesc la muncă. Tinerii erau sarea pământului, totul le era dăruit, totul le era permis, totul li se cuvenea. Mai târziu, întemeind o familie, intrând în lumea adulţilor, aveau să cunoască munca, necazurile, răspunderile, greutăţile vieţii; aveau să plătească impozite, să suporte rigorile administrative, asistând totodată, neputincioşi şi ruşinaţi, la ruinarea mai întâi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă a trupului lor; şi mai ales aveau să-şi întreţină copiii, ca pe nişte duşmani de moarte, în propria casă, fiind nevoiţi să-i răsfeţe, să-i hrănească, să-şi facă griji pentru bolile lor, să le plătească studiile şi distracţiile; iar spre deosebire de animale, la care toate astea durează un sezon, ei aveau să rămână până la capăt sclavii progeniturii lor, timpul bucuriei era încheiat pentru ei, aveau să trudească până la capăt, chinuiţi şi din ce în ce mai bolnavi, până când, neputincioşi şi nefolositori, aveau să fie aruncaţi la gunoi, ca nişte hârburi ce ocupă inutil locul.

Ultimul roman al lui Houellebecq îi întăreşte încă o dată reputaţia de critic cinic şi acid al societăţii contemporane, cu precizarea că de data asta el decide să meargă şi mai departe — pe lângă prezentarea caracteristică a falimentului moral al umanităţii, acum suntem puşi faţă în faţă cu o descriere la fel de sumbră a viitorului. Nu numai că am uitat să iubim, însă vom renunţa definitiv la orice încercare de a o face. Rasa neoumană descrisă de autor în stil orwellian e o rasă de roboţi izolaţi şi aculturali care nu mai reuşesc să înţeleagă ce e un sentiment decât la nivel conceptual, apelând la scrierile oamenilor. Tehnologizarea atinge apogeul, omul controlează natura, nemurirea intră în scenă şi, o dată cu ea, imposibilitatea fericirii.

Am citit câteva cronici, mai mult negative, din ziarele de limbă engleză şi m-am convins încă o dată că, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe americani, există un dispreţ generalizat şi nejustificat faţă de orice producţie culturală franceză — am început să bănuiesc asta pentru prima oară citind articolele scrise la moartea lui Derrida. Într-adevăr Houellebecq poate exagerează cu descrierile sexuale disproporţionate şi cu rolul mistic pe care i-l atribuie amorului. Pe de altă parte anglo-saxonii sunt nişte frigizi pudibonzi care n-ar fi niciodată în stare să scrie o poveste de dragoste cum o poate face un scriitor francez, iar dacă acest complex e singura bază în virtutea căruia îl resping atât de virulent pe Houellebecq, ei, atunci nici nu mai merită un răspuns prea detaliat. Citiţi şi voi recenziile, că eu nu sunt critic literar:

– The New York Times
– The Guardian
– The New Yorker

Următorul roman de care mă voi apuca va fi Particule elementare pentru că, după Platforma şi Posibilitatea unei insule, Houellebecq încă mă fascinează şi mă deprimă constructiv. În încheiere, un ultim pasaj care mi se pare memorabil:

Mi-am dat seama, cu un amestec de groază şi de silă, că încă mai credeam — într-un mod pur teoretic, ce-i drept, ştiam că pentru mine totul se terminase, îmi irosisem ultimele şanse, acum eram pe picior de plecare, trebuia să pun punct, trebuia s-o închei –, dar în adâncul fiinţei mele, împotriva oricărei evidenţe, continuam totuşi să cred în iubire.

În definitiv pentru mine Posibilitatea unei insule e o carte despre îmbătrânire şi mă tulbură nespus cât de mult seamănă pe alocuri cu discuţiile pe care le aveam cu oamenii care au îmbătrânit lângă mine; vorba lor preferată — şi, acum descopăr, a lui Houellebecq deasemenea — era “ne naştem, trăim şi murim singuri”.

Alte poze

Geeky Stuff

1. A fost dezvoltat un soft numit Rationale cu ajutorul căruia se pot schematiza argumente destul de complexe. Poate o fi în vreun fel de ajutor… Eu rămân la hârtie şi pix deocamdată.

2. În New Scientist am descoperit un articol din 2005 în care oamenii de ştiinţă anunţă descoperirea genei responsabile de comportamentul dependent. Ca întotdeauna, nişte şoareci drogaţi au fost vindecaţi. M-am întrebat mereu ce se întâmplă cu descoperirile astea…

3. Un monolog şi câteva episoade geeky la Clearification.

4. O alternativă la cunoscutul MIT OpenCourseWare, Fathom a reuşit să strângă materiale de la câteva instituţii faimoase ca AFI, Columbia, LSE sau Cambridge UP. Deocamdată o arhivă săracă, dar poate pe viitor…

5. Şi dacă nu v-aţi plictisit, învăţaţi ţările din Estul Mijlociu cu un joc geografic pentru şcolari aici.

Chema Madoz — un minimalist

Chema Madoz

O altă primă zi

De mers degeaba la şcoală… În 14 ani de învăţământ cei perspicace s-au prins deja că nu are nici un sens să vină în primele zile, că n-o să vadă decât, în cele mai bune cazuri, un orar provizoriu şi că o să ajungă la barul din colţ pentru o bere. Dar eu încă sper, mie îmi plac începuturile (şi sfârşiturile) şi probabil că vin mai mult ca să-mi văd colegii şi să împărţim entuziasmul care ştim că se va stinge în câteva zile. În liceu îmi amintesc că mă certam cu prietena mea pe tema asta: ea nu venea niciodată în zilele astea moarte, eu numai atunci.

Spam!

Ştiţi probabil cum e să fii îndrăgostit nebuneşte de o persoană inaccesibilă; cum adormi şi te trezeşti gândindu-te la ea, cum aştepţi să se întâmple în zadar ceva, orice, cum numele ei, rostit sau scris, e ca o mantră secretă care îţi intensifică instantaneu pulsul. Chiar dacă nu aţi dezvălui asta nimănui şi aţi nega vehement orice fel de sensibilitate similară, puteţi să recunoaşteţi acum doar faţă de voi înşivă: ştiţi cum e! La un moment dat toţi am fost naivi, fraieri, proşti, boi, vaci — după caz; suntem cu toţii câteodată erotomani, aşa cum e Paul faţă de profesoara lui tânără şi atrăgătoare. Puneţi-vă în situaţia lui şi gândiţi-vă cum ar fi să te trezeşti a doua zi după un examen la care ţi-a zâmbit şi să descoperi în inbox un e-mail semnat de ea. Să vezi acel nume pe ecran, când ţi se părea din cu totul altă lume, să-ţi tremure mâna pe mouse… Însă tocmai când în creierul tău e o explozie de hormoni şi se derulează rapid imagini luminoase, să descoperi că era spam! Spam cu numele persoanei de care eşti îndrăgostit! Poate e doar începutul unei noi era electronice în care spam-ul o să fie complet personalizat, poate nu e o simplă coincidenţă: poţi să garantezi aşa că acel e-mail nu va sta nedeschis, nimeni n-ar avea puterea asta, marketingul câştigă o nouă bătălie.

Romanul cu piraţi

După ce am vorbit despre povestea lui Felix şi a lui Nicodim (n-o ştiţi pe asta, fac pariu) şi despre cenaclişti, Nemuritorul s-a supărat că s-au apucat nişte prieteni să scrie romane înaintea lui. Ce-a ieşit vedeţi aici:

Nemuritorul: ia gata mah, sa moara soarecii de nu ma apuc sa scriu un roman de aventuri cu pirati!
Nemuritorul: in rolul principal: un tip brunet cu ochi negri, plete si un cercel in urechea stanga
Nemuritorul: orice asemanare cu mine e pur intamplatoare
Nemuritorul: ii spun… john inima de ploaie
Eu: =))
Nemuritorul: ce mah?! tu n-ai cumpara un asemenea roman?!
Nemuritorul: iti spun eu ca toate boboacele de la noi ar fi innebunite
Eu: ba da, sa rad
Nemuritorul: as fi urmatorul paulo coelho
Eu: =))
Nemuritorul: poate ma fortezi sa fac schita romanului
Nemuritorul: cap I. o noapte ploioasa, pe o insula mica, un far stins anunta ca ceva dubios e pe cale sa se petreaca
Eu: =))
Nemuritorul: cap II. pe insula, john pune la cale o afacere suspecta cu un capitan. da, e john inima de ploaie, piratul coastei de azur
Nemuritorul: cap III. in care john hotaraste care vas va fi atacat in aceasta noapte; e un cargobot plin cu vin rosu de puerto. vinul se vinde scump pe piata neagra
Eu: =))
Eu: opreste-te!
Nemuritorul: ce mah mai traiesti?
Nemuritorul: vrei capitolu patru?
Eu: ia zi
Nemuritorul: neah

Disclaimer: Nu ştiu dacă e ironic, eu îl cred în stare. Cu ocazia asta vreau să o felicit şi pe Zully, care aseară şi-a lansat noua carte, Strugurii s-au copt în lipsa ei; debutanţii ar merita să fie primiţi cu cât mai puţine prejudecăţi. N-am ajuns la lansare, dar o să cumpăr cartea din librării sper, în curând.

Defending The Undefendable

Acesta este titlul lucrării economistului libertarian Walter Block, la care au subscris cu laude celebrul economist F.A. Hayek şi filosoful politic Robert Nozick. În cuprinsul lucrării autorul încearcă să desfiinţeze unele prejudecăţi şi practici agresive ale societăţii împotriva unor grupuri în afara legii. Printre ele şi traficantul sau consumatorul de droguri.

Dependenţa de heroină nu este un rău în sine. Dacă este legalizată, ea nu poate răni pe nimeni altcineva decât pe utilizatorul drogului. Există cei care vor dori să vorbească, să educe şi să facă publicitate împotriva ei, dar a o interzice este în mod clar o violare a drepturilor celor care doresc să o utilizeze.

Dacă vreţi să citiţi întreaga argumentare, cumpăraţi cartea apărută la Editura Nemira în colecţia Societatea Economică.

Lux et Legis — Poliţia în acţiune

Apărusem doar de câteva minute acolo şi am observat din primul moment cu ce ochi ne privea baba de la balcon. Am văzut-o chiar intrând înapoi în casă pentru câteva secunde şi pe urmă întorcându-se la geam. Iar în ultimele câteva clipe văzusem în minte şi maşina poliţiei care a venit de după colţ cu girofarul pornit, dar asta tot nu m-a oprit să tresar. Am rămas totuşi calm.

— Scoate tot ce ai în buzunare, îmi zice Frumuşel. Ai la tine droguri?
— N-am nimic, i-am zis în timp ce-mi puneam pe jos banii, cheile, ţigările şi telefonul.

A început să mă percheziţioneze preventiv, în timp ce ceilalţi agenţi răscoleau maşina. Mă uitam cu coada ochiului către ei şi am văzut cum pe capotă încep să apară ba câte o seringă, ba câte o fiolă sau vreo bilă desfăcută. Frumuşel m-a întrebat câţi ani am şi dacă sunt student.

— La ce facultate?
— La Filosofie.
— Înseamnă că eşti băiat deştept. Ia zi, nu e păcat?
— Nu ştiu la ce vă referiţi.
— Nu, nu te întrebam ca poliţist, te întreb prieteneşte: de ce faci asta? Cred că îţi dai şi tu seama că nu e bine.

N-am ajuns să iau sfaturi morale de la un poliţist, îmi spuneam în gând. În câteva minute au mai apărut două maşini de poliţie şi o dubă de la jandarmerie. Mi-era greu să ţin pasul cu tot ce se întâmpla şi aveam senzaţia că multe perechi de ochi ne privesc curioase de la blocurile dimprejur. Între timp doi dintre noi încercaseră să se îndepărteze subtil, aşa că au fost închişi în maşina poliţiei. Căpitan a venit şi ne-a aliniat pe restul şapte lângă un gard. S-a uitat în sus:

— Puteţi să coborâţi puţin, vă rog?

Baba n-a apărut, probabil de frică, dar l-a trimis pe bărbat-su, un alcoolist uscăţiv care nu a scos nici un cuvânt pe tot parcursul percheziţiei.

— Vrem să fiţi martor la ce-am găsit la copiii ăştia în maşină, îi zice Căpitan şi îi arată seringile de pe capotă. Bătrânul mima un interes soră cu coma. Probabil nu înţelegea care e legătura între poliţie şi diabetici.

Apoi Căpitan s-a întors către noi. Era un bărbat pătrat, tuns scurt şi cu trăsături dure: genul de organizator perfect, deşi puteai să ghiceşti că sunt alţii cu multe grade peste el ale căror ordine le respectă. Ne-a luat pe fiecare pe rând şi ne-a dus după un zid, cu excepţia lui M. care, fiind fată, a fost controlată doar în geantă: